Se împlinesc 30 de ani de la un eveniment despre care se spune – există și mulți contestatari – că ar fi constituit văpaia care a aprins sângerosul război din Balcani. Ar fi trebuit să fie un meci. Un derby.
Zagreb, 13 Mai 1990, arena Maksimir. Dinamo vs Steaua Roșie Belgrad. Croații vs sârbii. Catolicii împotriva otodocșilor. Bad Blue Boys contra Delije.
Crvena Zvezda era campioană cu câteva etape înainte de finalul stagiunii – ediție care nu a mai continuat după ziua de 13 -, derby-ul părea scuturat de presiunea punctelor. Rămânea orgoliul. Flambat la cote maxime, contextul fiind unul cât se poate de încărcat, primăvara anului 1990 aducând în căldarea Balcanilor schimbări majore de ordin politic. Fasungul naționalismului pâlpâia în unele regiuni tencuiala clădirilor purta, deja, cicatricele gloanțelor. În Croația, partidul lui Franjo Tudjman (Uniunea Democratică) se impusese clar în primele alegeri libere de după cel de-al Doilea Război Mondial, panta naționalismului fiind, pe cât de abruptă, pe atât de periculoasă. Iugoslavia avea granițele din ce în ce mai fragile.
Ziua de 13 Mai. Peste 3000 de ultrași ai oaspeților însoțesc echipa la Zagreb, sunt grupați în peluza oaspeților, cât mai departe de nucleul dur al Bad Blue Boys. La încălzire, printre vedete precum Boban sau Suker (Dinamo Zagreb), se mai aflau și alte nume ce aveau să ajungă foarte cunoscute în fotbalul European: Savicevic, Prosinecki sau Pancev (Steaua Roșie). Plus Miodrag Belodedici, care își urma mișcările de încălzire în tricoul alb-roșu al belgrădenilor, departe de marginea terenului, locul în care se iscase o vijelie de obiecte.
Belo își amintește: „Se simțea tensiunea, chiar dacă mai jucasem pe Maksimir și niciodată nu am fost primiți cu flori, acum parcă era altfel. Autoritățile ne-au spus, încă de la aterizarea la Zagreb, să nu ieșim la obișnuita plimbare de relaxare în oraș. Apoi, când am intrat pe gazon a început o ploaie de obiecte, un potop de blesteme și injurii, astfel că am fost nevoiți, îndrumați de antrenor, să mergem mai spre centrul terenului pentru a face încălzirea. Înainte de meci, mă uitam la televizor cu Prosinecki, colegul meu de cameră, el e jumătate croat, jumătate sârb, însă nu înțelegea ce se întâmplă. La televizor, sârbii spuneau că cei din Croația primesc arme din Germania, în unele zone începuse deja să se tragă. Prosinecki, care era născut în Germania, nu înțelegea ce se întâmplă, eu ce să mai spun, habar nu aveam ce putea urma. Războiul avea calea lui”.
Și începe nebunia. Un petec de gard din dreptul galeriei belgrădene se frânge, ultrașii scapă pe teren, alții se dus spre rivali, milițienii împart bastoane pe spinările ofertante ale suporterilor, însă par depășiți, mai ales că Bad Blue Boys nu ezită și năvălește pe gazon. Apoi urmează lovitura lui Boban în pieptul milițianului Refik Ahmetovic, etnic sârb. O imagine cu valoare de statuie pentru croați. Boban avea deja nimbul eroului național.
Și revenim la Belodedici: „Când am vazut că galeria noastră intră pe teren, cu toții am fugit la vestiare. Nu am prins lovitura lui Boban și bine că am fugit când trebuie, în direcția vestiarelor era galeria lor. Ne-am baricadat acolo și ne-am uitat pe un gemuleț de la baie, care dădea spre teren, de acolo, înghesuiți unii peste alții, am văzut tot. Am stat vreo două ore închiși în vestiar, apoi au adus mai multe blindate la stadion, ne-au urcat pe toți într-una dintre mașinile de armată și ne-au dus direct la aeroport. Meciul nu s-a mai jucat, campionatul s-a întrerupt”. Începuse războiul.
S-a spus că temutul Arkan, Zeniko Raznakovic Arkan, comandantul forțelor paramilitare din timpul războaielor din Croația și Bosnia, ar fi făcut deplasarea la Zagreb în acea zi de 13 și nu ar fi fost străin de evenimentele de pe Maksimir. Belodedici spune că, deși Arkan făcea parte din anturajul echipei, în acea zi de 13 nu l-a văzut. “Știu că Tudjman a fost în tribună, însă pe Arkan, eu, atunci, nu l-am văzut. El avea casă vis -a-vis de Maracana, acolo era și o cafenea, tot a lui. Deși cei din conducere ne-au spus să evităm să intrăm în acea cafenea, pentru că este periculos, se mai trag focuri de armă, noi mergeam, Savicevic, muntenegran fiind, se înțelegea foarte bine cu Arkan.
Atunci toți jucătorii de la Steaua Roșie Belgrad aveau pistol, eu eram singurul neînarmat. La antrenament, în vestiar, înainte să te schimbi, se scotea pistolul de la brâu, apoi echipamentul din geantă. Unii aveau și mai mult, pușcă, mitraliere, genți pline, iar după unele victorii ieșeau afară și trăgeau în aer, așa sărbătoreau. De ce îți spun toate astea? M-am întrebat mereu, ce ar fi fost dacă meciul acesta s-ar fi jucat la Belgrad?
Arkan era neînfricat, nebun. Îmi aduc aminte că, în anul în care am luat Cupa Campionilor Europeni, aveam un meci în Germania, la Dresda, cu Dinamo, când în hotel a intrat Arkan însoțit de doi camarazi cât ușa. Am avut un déjà vu. La barul lui, la intrare, astfel de malaci stăteau plantați, mereu, cu mâna într-o pungă în care se afla o armă. Erau plantați în fiecare colț. Ne-am strâns toți jucătorii în jurul lui în holul hotelului și ne întrebam cum a intrat în Germania, el fiind urmărit. Și atunci ne-a arătat pașaportul. Era fals”.
Zvonimir Boban a ajuns unul dintre cei mari fotbaliști ai Croației, a reușit, alături de Suker, colegul său de echipă din acea zi de 13, să obțină bronzul mondial în 1998, în timp ce Belodedici și coechipierii înghesuiți în baia vestiarului de pe Maksimir au câștigat, un an mai târziu, Cupa Campionilor Europeni. În anul 2000, pe 15 ianuarie, Arkan, temutul șef al „tigrilor” a fost asasinat. Chiar și azi, la Belgrad, la Sarajevo, în multe locuri din Croația, zidurile și clădirile poartă știrb amintirea conflictului sângeros care a luat zeci de mii de vieți, a schimbat destine, a schilodit copii, a umplut dealurile de cimitire. Ahmetovic, milițianul lovit de Boban cu plumbul crampoanelor în piept, s-a pensionat. Spune, într-un interviu acordat ziariștilor croați, citați de Levente Balint într-un articol publicat pentru wesport.ro, că putea, la rândul lui, să răspundă tot cu plumb. “Puteam să trag în Boban, nu am făcut-o”. Ce bine ar fi fost dacă și alții, în acei ani clocotiți, ar fi gândit precum milițianul etnic sârb, chemat pe Maksimir, în acea zi de 13, într-o zi în care era liber.
Miodrag Belodedici își sigilează din nou amintirile legate de acea zi de 13 a lui Florar. Luna în care s-a născut și în care a cucerit cele două cupe ale campionilor. Luna în care poate a trecut pe lângă moarte la Zagreb, pe Maksimir. „Chiar dacă văzusem multe la viața mea, chiar până la acea vârstă, îmi aduc aminte, copil fiind, cum soldații l-au împușcat, în fața mea, pe un bărbat prins că ar fi vrut să treacă granița în Serbia, în acea zi, pe Maksimir, m-am temut pentru viața mea. Ce să spun, că nu am fost speriat, dacă am fugit cât am putut spre vestiare, pot să spun altceva?Acele ore au trecut greu!”
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER